Aşteptând TIMPURI NOI

   7 - 15³⁰. Un program lejer. Mă gândesc de multe ori că e prea lejer. Aproape că îmi pare rău. Mă consolez cu ideea de a face ceva util în acest timp.
   Plec, ajung în stradă, încep să mă gândesc la copilărie. Îmi amintesc de vremea când făceam ce vroiam. Puteam să stau de vorbă cu cine voiam, să mă plimb când am plăcere. Acum nu. Din n motive. Merg şi iar merg pe o stradă pustie şi cenuşie. Mă opresc în intersecţie. Dacă o iau la stânga, ocolesc(îmi surâde această idee), dacă merg înainte voi ajunge la Timp. La dreapta mă rătăcesc. Aleg. Drept înainte. Îmi reiau Amintirile. "Mă plimbam pe râu împreună cu prietenii, ne scăldam, ne jucam, ne aşezam să facem 'şedinţă'."
   HAAAM, HAM, ham. Un câine. Mă trezeşte la realitate. Vrea să fie băgat în seamă. Mă aplec şi îl chem. Se lipeşte de mine şi îmi şopteşte ceva. Ceva ce numai eu şi el înţelegem. Mă ridic. Îmi iau la revedere de la el. Mâine nu ştiu dacă ne vom mai întâlni. Merg. În faţă, pe trotuar, se perindă lume..multă, indiferentă la cei din jur, serioasă. Nu poţi şti niciodată ce ascunde fiecare. În această lume mă văd pe mine. Îmi imaginez că sunt prieten cu toţi, sau mai bine zis frate. Ei!?..cum ar reacţiona dacă ar afla aceasta? Dar mai bine e să nu fii curios.
   Îmi continui amintirea. Sunt singur. Urc un deal. Visez,visez că mă aflu într-un oraş mare, muncind într-un birou, având o casă, o prietenă. Acum. Am avut prietene, am ajuns să lucrez într-un birou, într-un oraş prea mare şi visez să ajung (măcar pentru câteva zile) pe plaiurile de odinioară.
   O altă intersecţie. Din stânga vine o fată drăguţă. Se împiedică de o sticlă. Mă uit în ochii ei. O privesc profund. Îmi dau seama că e obosită, şi din nefericire nervoasă. Mai departe. Văd destinaţia. Arunc o privire asupra cartierului. Este îmbrăcat în cenuşiu şi ici colo zăreşti un zid mai colorat. Deasupra, un cer de toamnă târzie.
   Râul, duce cu el toate gândurile trecătorului.
   Traversez strada. Mai bine spus, risc să traversez strada.
   Mă adâncesc iar în gândurile mele..copilărie, maturitate, copilărie. Îmi doresc să fiu iar copil. Nu mă interesa situaţia financiară, nu mă interesa absolut nimic. Dacă mă jucam, mă jucam. Dacă plângeam, îmi trecea.
   Aştept vremea când voi putea fi din nou copil. Sunt sigur că va veni. Mi-a promis CINEVA acest lucru. Îl aştept să vină. Îl aştept la Timpuri Noi. Pentru că îmi este dor de TIMPURI NOI!!

---

GRĂBIT SĂ...

    Vreau să ajung cât mai repede la serviciu. Trezitul de dimineaţă îmi dă o stare de neînţeles. Trebuie să merg pe jos câteva minute până la tramvai, şi gerul instalat doar de câteva zile muşcă nemilos. Ajung în staţie. Din direcţia opusă vine un tramvai. Din el coboară două persoane: băiatul cu două la un leu şi un om... un om ce toată lumea 41 - lui îl cunoaşte. Este îmbrăcat într-un pulover lălâu şi nişte pantaloni de culoare maro, aşa de subţiri încât şi vara ţi-ar fi frig în ei.
    Ajung la metrou şi până la Timpuri Noi(pe care toţi le aşteptăm) mai întâlnesc câteva persoane fără căldura clipei de azi( şi nu siguranţa zilei de mâine).
    Ajung la birou şi îmi deschid calculatorul. Dimineaţa citesc mailul şi presa. Articole despre politică, criză, iar politică şi sport. Naţionala feminină de handbal a României a câştigat un meci şi presa e plină de laude la adresa fetelor... Pe un site al unei agenţii de ştiri găsesc un articol interesant. Titlul m-a indignat:
    

"Poza care a zguduit lumea: A murit sub ochii a milioane de telespectatori"

    Omayra Sanchez, în vârstă de 13 ani, a fost una dintre victimele vulcanului Nevado del Ruiz care a erupt în 1985, distrugând satul Armero din Columbia. A fost prinsă trei zile în noroi şi dărâmăturile casei sale. Când paramedicii au sosit la faţa locului, încercând să o scape, şi-au dat seama că nu pot face nimic pentru a o salva. Dacă ar fi scos-o din capcana mortală, ar fi trebuit sa îi taie ambele picioare, iar lipsa unui specialist la faţa locului ar fi dus la decesul ei.

     Potrivit paramedicilor şi jurnaliştilor care erau la faţa locului, Omayra a fost puternică până la sfârşitul vieţii. Timp de trei zile, cât a durat agonia, fetiţa se gândea numai la momentul când se va duce din nou la şcoală şi se va juca alături de prietenii săi.

    Am rămas fără cuvinte...ce fată!!!!... :(.. :( Suntem neputincioşi şi pe deasupra indiferenţi...
    Altă ştire:
    

"Găsim în biletul de adio al unui sinucigaş american de acum câteva decenii un îngrozitor rezumat al vremurilor celor noi."

    A fost la început o ştire de agenţie, evident, străină. Ştirea s-a făcut articol de ziar, iar un colecţionar de articole de ziar care a stat mai mulţi ani pe un bloc de gheaţă, un extremist de centru şi un scriitor inegalabil, a încheiat cu această istorie o carte: „Într-o noapte de sâmbătă, pe una dintre şoselele statului Wyoming din Statele Unite, David Hauffsteter, 25 de ani, avu o pană de benzină. Termometrul arăta un ger de -20 grade Celsius. După 11 ore de semnalizare, departe de orice aşezare omenească, David scrise la repezeală pe o bucată de hârtie: «Am aşteptat 11 ore ca măcar un om să se oprească. Nu mai pot îndura frigul. Şi maşinile trec fără să-şi încetinească viteza.» Apoi scoase din cutia de lângă volan un revolver calibru 22 - un tip numit în argoul american: «prietenul de sâmbătă seara». Şi trase".
    Locuitorii statului Wyoming sunt numiţi - atât de simplu - wyomingites. Wyomingites, oameni care nu renunţă la „prietenul de sâmbătă seara", sunt tot mai puţini. Wyoming abia dacă mai numără 500.000 de locuitori. Este statul american cel mai depopulat. Nu se ştie cine îşi mai aminteşte acolo de David Hauffsteter, aşa cum nu se ştie nici câţi au aflat despre el şi, mai ales, câţi au înţeles.
    Din acea dimineaţă de duminică în care trupul lui David Hauffsteter a fost descoperit îngheţat pe una dintre şoselele statului Wyoming şi până în dimineaţa de duminică în care este scris acest text s-au întâmplat destul de multe - au fost uragane, pandemii, crize ale petrolului şi ale finanţelor mondiale, războaie mici, dacă un război poate fi mic, un zid a fost dărâmat, bucăţi din el au fost luate acasă şi păstrate în biblioteci lângă urne funerare şi fotografii din tinereţe, s-a prăbuşit un lagăr socialist şi s-a născut unul consumist, două turnuri gemene au fost lovite şi îngropate, un Papă a murit şi s-a plâns mult la moartea sa, oamenii au descoperit internetul, s-au conectat cu timpul şi trăiesc în reţea o a doua viaţă. S-au întâmplat destul de multe şi foarte puţin. Şoferii continuă să treacă fără să oprească pe lângă un om fără benzină, singur, în ger.[...]

    Pietonii continuă să treacă fără să se oprească lângă cineva care nu mai are "combustibil" şi nici măcar "caroserie".

    [...]Sunt conduşi tot de maşini, în care se ascund de alţi şoferi, iar puţinele cuvinte pe care şi le spun când se întâlnesc nu pot fi publicate aici. Cumva, David Hauffsteter continuă să aştepte, cu pistolul la tâmplă, ca, totuşi, cineva să încetinească, dar suntem toţi foarte grăbiţi.[...]

    Foarte grăbiţi. Şi cei care mai au puţină temere de Dumnezeu...Fiecare se grăbeşte. Şi... când ajungem acasă ne grăbim: dormim în grabă, mâncăm în grabă, stăm de vorba cu familia în grabă, toate le facem în grabă...

    [...]Foarte grăbiţi şi să ne mai mirăm că în Bucureşti, capitala României, sunt cinci mii de oameni fără adăpost. În fiecare iarnă, dintre ei, mor cam două sute. Uneori, când nu mai pot îndura frigul, mor de două ori mai mulţi. Cifrele acestea sunt mai mult decât o statistică, iar noi tot nu vrem să vedem asta.

    Şi undeva în cercul nostru un David Hauffsteter aşteaptă...aşteaptă să nu îşi folosească prietenul de sâmbătă seara...CE ZICEŢI...ÎL AJUTĂM!!?...